inteligenta-artificiala.ro - Printare "Introducere in psihoneurofiziologie IV"

Dupa o scurta recapitulare, a patra parte a Introducerii in psihoneurofiziologie prezinta: Anatomia sistemului nervos central, Maduva spinarii, precum si Trunchiul Cerebral.

Scurtă recapitulare

Pentru înţelegerea adecvată a raportului psihic-creier este necesară studierea anatomiei şi fiziologiei sistemului nervos. Anatomia şi fiziologia sistemului nervos a făcut abstracţie de implicarea diferitelor structuri în producerea vieţii psihice. Modelele anatomice erau statice, iar cele fiziologice erau de tip robot, în sensul că funcţionarea unui centru era privită ca autonomă. Abia în ultimele decenii s-a produs colaborarea între anatomie, fiziologie şi psihologie.

Creierul funcţionează după principiul interacţiunii şi interdependenţei multifazice şi multinivelare. Sistemul dualist preconizat de neurofiziologii clasici împarte sistemul nervos în două segmente diametral opuse: un segment inferior, reprezentat prin măduva spinării şi trunchiul cerebral, în care se află sediul actelor reflexe necondiţionate, şi segmentul superior, format din emisferele cerebrale, în care se află sediul actelor psihice, spirituale, extra-reflexive, extra-materiale, inaccesibile cercetărilor. Astăzi dispunem de viziunea monistă, conform căreia sistemul nervos nu acţionează funcţional unitar ca activitate reflexă de răspuns fiziologic şi psihic la stimulii din mediul intern şi extern al organismului; adică nu există funcţii exclusiv fiziologice şi funcţii exclusiv psihice.

Nu toate formaţiunile sistemului nervos au aceeaşi importanţă. Există un sistem nervos central, format din creier şi măduva spinării, şi un sistem nervos periferic, format din ganglionii şi trunchiurile nervoase. Între acestea deosebim un sistem nervos somatic, care este utilizat în raportul dintre organism şi mediul extern, şi un sistem nervos vegetativ sau autonom, care coordonează funcţionarea organelor interne.

După criteriul genetic, există formaţiuni nervoase vechi: măduva spinării, cu actele sale reflexe, înnăscute, şi formaţiuni nervoase noi, sub dependenţa cărora se află actele reflexe complexe de adaptare a individului la mediu pe baza unor experienţe noi. Din punct de vedere ontogenetic, adică al dezvoltării embrionare a sistemului nervos, deosebim în faţa iniţială o parte anterioară a tubului neural şi o parte posterioară a acestuia. Din partea posterioară a acestui lob neural se dezvoltă măduva spinării, iar partea anterioară a acestuia dă naştere la cinci formaţiuni din care se dezvoltă mielencefalul (bulbul rahidian), metencefalul (puntea şi cerebelul), mezencefalul (pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni), diencefalul (talamusul şi hipotalamusul) şi telencefalul (emisferele cerebrale).

Din punct de vedere filogenetic este formaţiunea cea mai veche. Are o lungime de 43-45 cm şi se întinde de la prima vertebră cervicală pînă la a doua vertebră lombară; măduva spinării se termină printr-un mănunchi de fibre nervoase numit coada de cal.

Dacă secţionăm transversal măduva spinării observăm că are un şanţ median anterior şi un şanţ median posterior. Între şanţul anterior şi cel posterior se găseşte un şanţ paramedian (sau colateral). În măduva spinării, substanţa albă se află la exterior, iar substanţa cenuşie la interior. Substanţa cenuşie are forma unui H şi este compusă din neuroni, fibre nervoase mielinice şi nevroglie. Majoritatea neuronilor se găsesc în coarnele anterioare ale măduvei spinării şi sunt motori. Axonii acestora formează rădăcinile anterioare ale neuronilor spinali, care sunt motori (de natură somatică şi vegetativă). Neuronii mai pot fi de asociaţie, care fac legătura între neuronii senzitivi din ganglionii spinali şi neuronii din măduvă sau din segmentele encefalice. Există şi neuroni comisurali, care traversează comisura cenuşie a măduvei spinării, şi neuroni cordonali, care părăsesc substanţa cenuşie.

Substanţa albă e formată din fibre cu mielină. La nivelul măduvei putem deosebi mai multe cordoane: cel anterior, situat între şanţul median anterior şi şanţul colateral anterior; apoi cordonul lateral, situat între şanţul colateral anterior şi şanţul colateral posterior, şi cordonul posterior, situat între şanţul colateral posterior şi şanţul median posterior. Aceste cordoane alcătuiesc magistralele senzitive şi motorii ale măduvei.

Căile senzitive se duc către talamus şi scoarţa cerebrală. Aici deosebim căile sensibilităţii termice şi dureroase, dirijată prin tractul spino-talamic lateral; calea sensibilităţii tactile, dirijată prin tractul spino-talamic lateral; calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente dirijată prin fasciculele spino-cerebelos anterior şi spino-cerebelos posterior; căile sensibilităţii vestibulare, prin tractul spino-cerebelos, spino-mezencefalic şi spino-reticulat; calea sensibilităţii proprioceptive conştiente, transmisă prin fasciculii Goll şi Burdach.

Căile motorii formează impulsuri către fasciculul cortico-spinal direct şi fasciculul cortico-spinal încrucişat (coordonează activitatea voluntară a individului), apoi către fasciculul cortico-ponto-cerebelo-deutro-nigro-spinal (mişcările involuntare), cortico-spino-nigric, fasciculul tecto-spinal care provine de la tuberculii cvadrigemeni şi are rolul de a coordona mişcările de întoarcere a capului la diferiţi stimuli; fasciculul cerebro-spinal, fasciculul vestibulo-spinal, (legat de reflexele de echilibru vestibular), fasciculul olivo-spinal, fasciculul piramidal (sensibilitatea termică şi dureroasă).

1. Funcţia de integrare reflexă. Măduva spinării are o anumită independenţă, dar este subordonată şi etajelor superioare ale sistemului nervos. Avem o dublă integrare a actelor reflexe medulare: una primară, medulară şi una secundară, subordonată etajelor inferioare.

2. Funcţia de coordonare reflexă. Se manifestă prin reglarea actelor reflexe; avem în vedere ordinea de desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor şi modularea tempoului activităţii (motricitatea gimnastică).

3. Funcţia de conducere. Măduva spinării este în legătură cu scoarţa cerebrală şi formaţiunile subcorticale prin intermediul fibrelor de legătură ascendente (de sensibilitate) şi descendente (motorii).

Bulbul rahidian are o configuraţie asemănătoare cu cea a măduvei spinării. Are două feţe, una anterioară şi una posterioară, şi două părţi laterale. Anterior, de o parte şi de alta a şanţului median anterior, se găsesc două cordoane numite piramidele bulbare anterioare. Lateral faţă de aceste piramide se află şanţurile colaterale anterioare.

La nivelul şanţului bulbo-pontin se află originea aparentă a perechii de nervi cranieni VI. În lateral se află două coloane bulbare laterale, care sunt o prelungire medulară. În partea superioară a acestora se află olivele bulbare. La nivelul şanţului lateral dorsal al bulbului se află originea aparentă a nervilor: glosofaringian, vag şi spinal. Deasupra olivei bulbare se află originea aparentă a nervilor VII (facial), iar posterior a perechii VIII (vestibulo-cohlear).

Partea posterioară este traversată longitudinal de şanţul median posterior. În partea inferioară laterală se găsesc cordoanele posterioare. La jumătatea înălţimii bulbului se găseşte fascicolul Goll-Burdach, care se depărtează şi continuă cu corpul vestiform (sau pedunculii cerebeloşi inferiori). Fasciculul Goll formează piramida bulbară posterioară.

Spre deosebire de măduva spinării, la bulb, datorită încrucişării fascicului piramidal (sau cortico-spinal) pe faţa anterioară a acestuia şi datorită unor căi senzitive ascendente, substanţa cenuşie este fragmentată în nuclei. Prin fragmentarea coarnelor anterioare iau naştere nucleii motori, iar prin fragmentarea coarnelor posterioare iau naştere nucleii senzitivi ai bulbului. Prin fragmentarea cordoanelor laterale iau naştere nucleii vegetativi.

Bulbul are rol important în comanda şi controlul în activităţile şi funcţionarea organelor interne. La nivelul lui se găsesc centri respiratorii, cardiaci, vasomotori, digestivi, pentru salivaţie, deglutiţie şi supt. Mai există centrii unor reacţii de apărare ca tusea, strănutul. clipitul şi voma.

2. Funcţia de conducere constă în mijlocirea transmiterii informaţiei către zonele receptoare şi centrii superiori ai integrării aferente, senzoriale, pe de o parte, şi centru de comandă motorie pe de altă parte.