Inteligenta ca aptitudine generala
Puţine au fost temele de psihologie care să egaleze interesul manifestat pentru problematica inteligenţei. Iniţial s-a pornit - ca şi în alte situaţii – de la cunoaşterea comună, cotidiană, acceptată ca punct, de plecare provizoriu care va fi treptat depăşit, uneori contrariat. Definitie Termenul de inteligenţă figura în vocabularul curent, fiind consacrat – se pare – de către Cicero. Cuvântul latin inter-legere, din care derivă termenul de inteligenţă (intelligentia), reunea două sensuri: a discrimina şi a lega, apune împreuna. Aşadar, în accepţia etimologică, inteligenţa ar fi capacitatea minţii noastre de a stabili legături, relaţii. Tot din cunoaşterea comună provine în bună parte şi accepţia larg răspândită: inteligenţa este capacitatea de adaptare la mediu, aptitudinea de a găsi soluţii în situaţii inedite, deci instrument al reuşitei. Se resimte aici un ecou sau o prelungire a biologiei. În cazul omului nu este vorba numai de adaptare, ci şi de transformare a mediului. Desprinsă din trunchiul mare al filosofiei, psihologia a împrumutat şi primele cadre conceptuale din filosofie. Inteligenţa în accepţia a numeroşi gânditori, este instrument al cunoaşterii, al abstractizării şi combinării (sintezei). Sub aspect procesual, ea înglobează toate procesele de cunoaştere, deşi referinţa cea mai frecventă pare a fi gândirea. În sfârşit, potrivit experienţei şcolare, inteligenţa este capacitatea de achiziţie, de învăţare şi în prelungire: capacitatea de a dobândi alte capacităţi/aptitudini în funcţie de conţinuturile învăţării. Toate definiţiile citate reprezintă propoziţii destul de generale pentru a putea întruni un consens mai larg. Oricum, aşa cum precizează Piaget, inteligenţa "n-are nimic comun dintr-un absolut independent, ci este o relaţie, printre altele, între organism şi lucruri", ea este un punct de sosire, un "termen generic desemnând formele superioare de organizare sau de echilibru a structurilor cognitive" (Psihologia inteligenţei, p.13). De la o definiţie abstractă, generală, cercetarea psihologică trebuia să treacă la o definiţie operaţională. A.Binet, împreună cu Th. Simon, au propus în urmă cu 6 decenii un test, de fapt, prima scară metrică a inteligenţei, care reprezenta o aproximare a conceptului respectiv pe baza ideilor de atunci asupra domeniului. Se ştie ca Binet n-a pornit de la o teorie unitară a inteligenţei, ci a creat testul ca un instrument de predicţie a reuşitei şcolare, instrument cerut de nevoi de ordin practic: departajarea la începutul şcolarităţii între copiii în stare să facă faţă programelor de studiu şi cei care urmează a fi dirijaţi pe o filieră şcolară aparte (învăţământul primar devenind obligator). Ca mijloc de evaluare, scara Binet-Simon s-a dovedit a fi destul de predictivă, coeficientul de corelaţie, între etatea mintală estimată prin teste şi reuşita şcolară fiind în medie de 0,70 (maximum teoretic fiind 1,00), de unde creditul ei de validitate. Această validitate predictivă a setului de probe atestată de practică, a făcut să se accepte conţinutul testului ca definiţie provizorie a inteligenţei. Suita de probe, ordonate pe vârste, aproximează compoziţia operatorie a inteligenţei – spirit de observaţie, înţelegere, memorie, raţionament, vocabular etc. – inteligenţa însăşi reprezentând un nivel de funcţionare a acestui ansamblu compozit. Scara Binet-Simon constituie un eşantion de sarcini/solicitări de felul următor: Cum nu se pot disocia deplin operaţiile de conţinuturile de informaţie care le susţin, în scara Binet-Simon au fost incluse şi întrebări simple de informaţie: numeşte culorile, zilele săptămânii, etc. Comportamentul inteligent este aproximat prin ansamblul de răspunsuri la spectrul de sarcini date, ansamblu condensat într-o măsură globală, un indice prescurtat C.I. (în limba engleză Q.I.). Un mozaic de probe se rezumă astfel într-un indice unic, care trimite astfel la o capacitate unitară. Au fost puse astfel bazele unui model psihometric. Inteligenţa devine un concept-umbrelă, un termen ce regrupează o sumă de capacităţi/operaţii mintale în timp ce componentele ei – observaţia, memoria, gândirea, limbajul – constituie decupaje practicate de analiza psihologică pentru studierea unuia şi aceluiaşi proces, numit astăzi – de prelucrare a informaţiei. Perfecţionările aduse scării Binet-Simon păstrează în esenţă crochiul iniţial, făcându-se amendări, adăugiri etc. Problema care se punea imediat era aceea dacă inteligenţa este practic o capacitate unitară, omogenă sau prezintă o compoziţie multifactorială. Ch. Spearman a susţinut teoria bifactorială, potrivit căreia fiecare capacitate parţială – respectiv fiecare test care o evaluează – reprezintă o combinaţie liniară a doi factori: un factor general (g) care ar fi omogen şi un factor specific (s) legat de varietatea activităţilor. Într-un grupaj de probe destinate a evalua inteligenţa, există o ordine ierarhică a coeficienţilor de corelaţie dintre probe. La baza acestei ierarhizări se află un factor comun. Nivelul corelaţiei exprimă gradul de saturaţie în inteligenţă a diverselor probe. În consecinţă, autorul susţine ipoteza existenţei unui factor g – inteligenţa generală – care constă din "educaţia relaţiilor", prin "educaţie" înţelegând mişcarea gândirii fie inductiv, fie deductiv, în orice sens ar avea loc. Este vorba de o capacitate constitutiv omogenă. În funcţie de varietatea activităţilor în care inteligenţa operează, intervine şi un factor s, diferit de la o sarcină la alta. L. Thurstone, maestru al analizei factoriale, găseşte 8 factori comuni în spatele inteligenţei generale: raţionamentul deductiv, raţionamentul inductiv, memorie brută, aptitudinea numerică, rapiditatea percepţiei, aptitudinile spaţiale, înţelegerea verbală şi fluenţa verbală. Cunoştinţele actuale în legătură cu organizarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale merg pe această linie; ele pledează pentru o teorie multifactorială a inteligenţei generale (Guilford ş.a.). Ceea ce este regrupat sub termenul de inteligenţă reprezintă de fapt o configuraţie a capacităţii parţiale, un "amalgam" de atribute (J.L.Horn). R.B.Cattell distinge în informaţia furnizată de testele acreditate de inteligenţa două faţete. Şi anume, el separă testele saturate cultural – cum sunt testele verbale de inteligenţă – şi testele libere de elementul cultural ("free culture tests") în care diferenţele individuale datorate experienţei sunt mici. Asemenea probe ar fi de pildă "Matrici progresive" (Raven) probe de operare cu relaţii spaţiale, probe de clasificare ş.a. care nu sunt sensibile la învăţare. Iniţial, întreg repertoriul testelor de inteligenţă era considerat a acoperi un singur factor "g" (Spearman). Prin rafinarea metodelor de analiză factorială, R.B.Cattell susţine, încă din deceniul V, existenţa a doi factori pe care-i notează gf şi ge, cărora le asociază două concepte: inteligenţa fluidă şi inteligenţa cristalizată, care au făcut carieră în psihologie. Această disjuncţie este susţinută de tehnicile de separabilitate factorială. Reluând cercetarea în 1980 pe baza metodei gemenilor, autorul stabileşte coeficienţi de eritabilitate (H) în populaţia generală: pentru inteligenţa fluidă H = 0,60 iar pentru inteligenţa cristalizată este 0,45. Apare întemeiată tendinţa de a se face o apropiere între inteligenţa fluidă şi inteligenţa "A", întâlnită la Hebb, ca şi între inteligenţa "B" şi cea cristalizată. Se punea problema de a găsi indicatori pentru CI care să nu fie dependenţi cultural şi să se situeze în vecinătatea a ceea ce se numeşte genotip. În această privinţă H. Eysenk propune ca predictori ai inteligenţei: timpul de reacţie (TR) şi anumite date EEG, în particular latenţa şi amplitudinea potenţialelor evocate. În modelul ierarhic al influenţelor care determină inteligenţa, indicatorii amintiţi se situează undeva la jumătatea distanţei dintre celula purtătoare a informaţiei genetice şi comportamentul manifest. De asemenea, între timpul de reacţie şi CI s-a constatat o corelaţie semnificativă, amploarea acestei corelaţii crescând odată cu complexitatea timpului de reacţie. Se ştie că legea lui Hick stabileşte relaţia liniară (de proporţionalitate) între creşterea timpilor de reacţie şi logaritmul în baza 2 a numărului de stimuli prezentaţi. Panta definită astfel diferă de la o persoană la alta în sensul că ea creşte lent la persoane cu CI ridicat şi creşte rapid la indivizi cu CI scăzut, corelaţia fiind inversă. Folosind această pantă (paradigma lui Hick) sau simpla corelare a CI cu timpii de reacţie, Eysenck a obţinut valori r în vecinătatea lui 0,50. Cum valorile TR prezintă o mare variabilitate la acelaşi individ – ceea ce atenuează corelaţia – se aplică o corelaţie a efectului de atenuare datorat lipsei de stabilitate a datelor. Aplicând un asemenea calcul de corecţie, H. Eysenck ajunge la valori r în vecinătatea lui 0,70, deci o corelaţie foarte semnificativă. Pe de altă parte, între potenţiale evocate şi măsuri ale inteligenţei cu teste standard (scara Wechsler), E. Hendrickson găseşte o corelaţie de 0,83 pe un lot de 200 de elevi cu o medie CI şi abatere standard foarte apropiate de populaţia generală. De asemenea, pe un lot de adulţi s-a găsit o corelaţie de 0,84 între potenţialele evocate şi rezultatele la testul matrici progresive (Raven). De aici concluzia optimistă preluata de Eysenck: potenţialele evocate reprezintă o măsură aproape perfectă a inteligenţei native (genotipice), acoperind – ca şi scara Wechsler – 80% din varianţa genotipică a CI. Replica dată lui Eysenck – care anunţă cu emfază o revoluţie în teoria şi măsurarea inteligenţei – a fost destul de severă. S-a observat, mai întâi, că valorile r în vecinătatea lui 0,70 între TR şi CI sunt efectul unui calcul de corecţie (de la 0,50 la 0,70) şi nu un dat experimental, ceea ce reduce puterea lor demonstrativă. În al doilea rând, s-a evocat că datele obţinute în aceeaşi problemă nu se confirmă reciproc; ele sunt lipsite de uniformitate. J. Carlson şi C. Jensen (1983) constată corelaţii de –0,20, respectiv –0,30 între panta de regresie a timpilor de reacţie şi evaluări ale CI cu testul Matrici Progresive (Raven). P.Vernon găsise la debilii mintali, cu aceeaşi probă corelaţii de –0,09. Datele acumulate arată că valoarea predictivă a TR pentru potenţialul intelectual nativ se află în medie aproximativ la limita semnificaţiei, ceea ce pentru un studiu de validitate predictivă este cu totul insuficient. Pe de altă parte se contestă că potenţialele evocate – alături de măsurătorile TR – ar putea da seama singure de întreg spectrul de sarcini şi capacităţi pe care le implica scara Wechsler. Inteligenţa este o construcţie relativ încheiată abia în adolescenţa avansată şi este greu să admitem că ar fi prefigurată în potenţialele evocate, atestate de la o vârstă fragedă. Ar fi de aşteptat ca odată cu potenţialele evocate să apară şi ansamblul de capacităţi/operaţii subsumate conceptului de inteligenţă, ceea ce – arată cercetările piagetiene – nu are loc. Or, după unii autori eritabilitatea CI ar fi de 67% la copii şi de numai 21% la adulţi. Când inteligenţa atinge palierele superioare de echilibru influenţa factorului genetic ar fi deci mult mai redusă. J. Piaget consideră că singură "funcţionarea nervoasă" a inteligenţei este ereditară. Deci substratul ei neurofiziologic, neputând fi vorba la om de structuri cognitive apriori sau înnăscute. Inteligenţa este o construcţie (fenotipică), datorată schimburilor dintre organism şi mediu pe fondul înnăscut. |